Învățământul azi...

Mersul cu mijloacele de transport în comun cred că este un factor benefic pentru cei care vor să rămână în contact cu lumea, să mai afle păreri, să mai descifreze limbajul corpului, să privească pur și simplu la semenii lui. Într-una din zile am auzit o discuție între un grup de liceeni, clasa a XII-a.Poate vă întrebați cum mi-am dat seama? Simplu. Vorbeau despre BAC și admiterea la facultate (istorie și zâmbete melancolice pentru unii). Discuția m-a făcut să îmi dau seama, încă o dată, ca învățământul superior a devenit de masă, universitățile au devenit niște fabrici de diplome (atât cele de stat, cât și cele particulare), că nu se mai caută calitate ci se urmărește o tipologie.

Din păcate, calitatea învățământului superior a scăzut dramatic și vina nu este doar de o parte, așa cum obișnuim sa spunem, să dăm vina pe stat sau pe universități. NU! Vina este și a studentului care merge nonșalant la cursuri, laboratoare, seminarii, practică (dacă are bunăvoința de a face această materie opțională-obligatorie), care ajunge la cursuri și vorbește cu profesorul în zeflemea. A studentului căruia nu îi pasă de ce se întâmplă în facultatea lui, care nu participă la acțiunii educative, la simpozioane și cercuri de cercetare etc. Dar da, vina este și a profesorului care vine la cursuri cu foițele îngălbenite de timp, care nu întreabă studenții la sfârșit de curs dacă au înțeles, care pune o barieră în relația student-profesor. A profesorului căruia procesul de evaluarea personală i se pare de prisos, că doar predă de ani de zile în universitate etc.

Din fericire, există studenți și profesori cărora încă le pasă și vor să facă o treabă bună! Deși știu că sunt puțini ei nu se resemnează. Încearcă, și uneori reușec, să demonstreze că se poate și altfel! Că învățămăntul nu presupune doar stat în casă sau în bibliotecă, ci și resonsabilitatea de a transmite mai departe cunoștințele acumulate.

Virtual...totul

Stând din ce în ce mai mult timp în fața calculatorului am început să intru pe tot felul de site-uri, să îmi fac cont în diferite rețele, să intru în lumea ciber…ca să zic așa. Mi-am făcut cont pe Facebook și am început să îmi caut prieteni (cunoscuți sau nu), apoi am început să mă joc pe acest site. La început moderat, apoi din ce în ce mai mult. Ajunsesem să stau mai mult de 2 ore într-un joc care nu îmi stimula deloc inteligența, un joc static care te prinde, mai ales dacă și ceilalți prieteni ai tai (virtuali sau nu) îl joacă. Și incepe competiția virtuală. Poate că nu conștientizam cât timp consumam în acest joc, doar că l-am dezactivat din greșeală. Un simplu click a dus la pierderea multor ore de muncă și la toata averea mea (virtuală). Ca să extind putin, uneori trebuie să pierdem ceva ca să ne dam seama că nu ne este de folos. De cele mai multe ori suntem atât de prinși de acel lucrul încât nu observăm că nu ne este de folos.

Care tu? Care eu?

Ca urmarea a rolurilor pe care fiecare dintre noi trebuie să le ”joace” în fiecare zi pe scena vieții, putem spune că toți avem mai multe fețe. Toate acele fețe ne reprezintă pe noi într-un anumit moment al vieții noastre.

Un om care acasă este foarte răbdator și vesel ,la muncă poate fi sobru și irascibil. Cineva care îl cunoaște doar într-una din ipostaze îl etichetează în conformitate cu rolul pe care acesta și-l îasumă ăn întâlnirile pe care le are cu el. Ce se întâmplă însă atunci când o persoana transcede din mediu personal al individului în cel de muncă și invers? Depinde de mediu...șocul va fi mai mare al celui care vine din mediul personal, decât al celui din mediul profesional. Dacă este normal ca atitudinea de la muncă să fie diferită de cea de acasă, nu același lucru îl așteptăm de la oamenii care, cândva, demult ne-au fost apropiați...Nu, la ei nu ne așteptăm să fie diferiți deoarece, noi îi cunoaștem într-un anumit mod și nu vrem ca ei să fie altfel decât îi știam și ne plăceau.

După mai bine de doi ani în care nu mai vorbisem aproape deloc, m-am întâlnit cu prietena mea din liceu. Atunci când am stabilit să ne întălnim m-am temut puțin că nu o voi recunoaște, și într-o anumită măsură am avut dreptate... Fizic ne-am recunoscut, dar ca mod de a gândi și ca atitudine era cu totul alta decât o știam. În timp ce beam ceaiul și ne povesteam despre ce a mai făcut fiecare dintre noi în ultimii ani ea m-a întrebat:”Ce s-a întamplat cu Roxana pe care o știam eu?”. Întrebarea ei m-a surprins, căci nu îi povestisem atât de multe încât să aibe timp să observe schimbările mele în atitudine și comportament. Eu am observat la ea ca nu mai zâmbea tot timpul, așa cum o știam eu, din primele minute ale întălnirii noastre. Probail că si ea s-a ghidat tot după acele mici detalii care ne făceau speciale în liceu. Pe măsură ce ne povesteam viețile, conștientizam cât de mult ne-am schimbat amândouă. De atunci nu am mai vazut-o și nici nu am mai vorbit cu ea. Probabil vor mai trece vreo doi ani până se vom întalni din nou și atunci ne vom întreba, probabil, același lucru... ”Ce s-a întămplat cu cea pe care o cunoșteam eu?” Dar despre care din ele voi întreba? Despre cea care era în liceu, despre cea pe care o știam de acum doi ani sau despre cea pe care am întalnit-o acum două luni?

Toți ne schimbăm zilnic! Unii evoluăm, alții involuăm, dar nu mai suntem la fel ca cei de ieri. Cei care observă cel mai puțin aceste modificări sunt cei care stau tot timpul cu noi și nu pot vedea modificările zilnice prin care trecem. Și uneori , vine un moment în care spunem celui de lânga noi ” Care eu? Care tu?”...

...”teolog și cetățean al acestei țări”...

În ultimii trei ani am circulat destul de puțin cu RATB-ul, așa că uitasem aglomerația din mijloacele de transport în comun și de ”băgatorii în seamă” din ele. Săptămâna trecută însă, am fost nevoită să circul cu autobuzul 311, și am regretat alegerea facută...

Am urcat în mașină și m-am straduit să nu deranjez pe nimeni, nu voiam să iau loc pe scaun, dar nici nu mi-ar fi displacut să mai pot citi puțin. Pe unul din scaunele din fața mea statea un bărbat trecut de cincizeci de ani care nu știa cum să se bage în seamă. Și a găsit momentul potrivit...s-a eliberat un scaun din fața lui, iar la stația trecută se urcase o doamnă pe la patruzeci și cinci de ani...domnul ”amabil”, o invită să ia loc...doamna îi spune că eu sunt mai aproape de scaun și că s-ar putea să mă așez înaintea ei, cel care tocmai se ridicase de pe scuan i-a facut doamei loc să se așeze...Nu m-a deranjat că nu am luat loc, deoarece mai aveam vreo trei stații de mers. Toate bune și frumoase până cand ”amabilul domn”, îi spune doamei ”Oricum domnișoara v-ar fi cedat locul!Nu?”. Răspunsul meu nu a fost cel pe care îl așteptă, ci ”Nu știu ce aș fi făcut! Probabil că m-aș fi așezat.” Domnul nu înțeles, sau poate nu a vrut să înțeleagă răspunsul meu și a repetat întrebarea, de această dată, răspunsul meu a fost unul mult mai dur ”Dvs faceți parte din categoria oamenilor care cred că tineretul nu are nimic și nu am ce discuta cu dvs!” Cred că l-a deranjat răspunsul meu, căci a început să mă întrebe, ironic bineînteles, ”Dar ce aveți? Vă cedez locul meu!”, i-am răspuns că nu am nimic. Pe un alt scaun un bătranel, care m-a surprins în cel mai plăcut mod cu putință. I-a spus domnului că domnișoara are dreptate, că viitorul suntem noi și că ar trebui să fim protejați. Că astăzi lucurile nu mai sunt ca în trecut și că deși bătrânii trebuie respectați, tinerii trebuie menajați. Pe parcurs am aflat despe acest domn ca avea 83 de ani și fusese profesor la Facultatea de Teologie. Eu care nu apreciez în mod deosebit teologii și toți acei oameni care mi-l bagă pe Dumnezeu pe gât... Am simțit că mi-aș fi dorit să pot vorbi mai mult cu acel domn în vârstă, care m-a susținut atunci când a venit vorba despre religie. Cum am ajuns la religie de la o discuție despre scaun nu merită osteneala să povestesc...dar punctul culminat al discuției a fost întrebarea ”băgatorului în seamă”: ”EȘTI ORTODOXĂ?”, răspunsul meu a fost unul evaziv: ”Am fost botezată ortodox!”. Atucni bărbatul s-a ”aprins”, nu că până atunci ar fi vorbit calm, și a început să îmi spună despre bibilie și despre dumnezeu. Vorbea probabil din predica preotului, caci erau lucruri atât de simple și de superficiale...lucruri însușite fără a fi trecute prin filtrul gândiri, poababil ca motto-ul lui in viață era”Crede și nu cerceta!”... Pe moment am fost furioasă că trebuie să port o discuție pe teme religioase, de fapt pe orice temă cu un necunoscut, într-un mijloc de transport... Într-un sfârșit am coborăt...au fost trei stații care nu se mai terminau...a fost unul din momentel în care timpul nu mai trecea, dacă aș fi putut l-aș fi derulat, dar, nu.. el trecea în ritmul lui.

Când am coborât și am analizat situația m-am liniștit, caci înainte de a coboră bătrânul teolog mi-a zâmbit și încă o dată mi-a dat dreptate..Nici pâna azi nu am înțeles de ce a contat atât de mult pentru mine această întâmplare, dar m-a facut să reevaluez situația...poate ca am greșit atunci, cu mulți ani în urmă, când am concluzionat, că bâtrănii și preoții nu pot vedrea sociatatea decât într-un mod tradiționalist...Acest bâtrăn m-a făcut să mă gândesc că există excepții în toate și atâta timp cât ele există nu am dreptul să generalizez.

Mi-aș dori să îl mai pot întâlni o dată și să mai vorbesc cu el...doar cu acel bătrân teolog, de la care cred că aș avea multe de învățat, nu despre religie, ci despre ceea ce a numit ”teolog și cetățean al acestei țări”... iar asta poate însemna să vorbim despre tot!

Orice...

După aproape două luni, scriu din nou pe blogul meu creat în scop didactic. De această dată, nu mai am o temă pe care trebuie să o abordez, sunt liberă să scriu despre orice. Finalitatea însă este aceeași, o notă. Nu sunt convinsă că atâta libertate este bună. Poate ca motivul pentru care am dubii în privința ei nu se referă strict la școală, ci la libertatea pe care astazi o avem cu toții. Libertare care este prost înțeleasă de către mulți dintre noi sau poate că nu este, dar așa ne este prezentă.

Oare de ce mă deranjază atât de mult libertatea? Poate pentru că mă identific cu ea...da, asta trebuie să fie motivul! Mereu am spus că iubesc libertatea, și totuși niciodată nu pot fi liberă, iar atunci când am posibilitatea să fiu, surpriză, aleg regulile. Dar fără reguli nu există liberiate, ci haos...nu, libertatea nu presupune să faci doar ceea ce vrei, ci mai degrabă, interzice încălcarea drepturilor celor din jurul tău. Libertatea este mai degrabă nedreaptă și limitată, decât atotputernică! Dincolo de FĂ CE VREI! se află FĂ CEEA CE EU MĂ AȘTEPT SĂ FACI! Poate lipsa empatiei este cauza neînțelegerilor, sau poate că libertatea ni se oferă doar atunci când celălat este sigur că vom alege prost...

Mă gandesc uneori la ceea ce aș face dacă aș fi liberă...și atunci îmi amintesc de mulți dintre oamenii dragi mie pe care ar trebui să îi sacrific pentru a fi liberă, căci nimic nu îngrădește mai mult libertatea decât iubirea...da aș putea să fiu cu adevarat liberă dacă aș fi singură, dar nu sunt. Acest lucru mă sperie și mă face fericită... Prefer IUBIREA, nu LIBERTATEA... Și totuși IUBESC LIBERTATEA atunci când nu o am!

Raport

Raportul meu îl găsiți aici .

Pirateria în clip-urile publicitare

Am văzut la televizor două clip-uri publicitare în care se prezenta prirateria. Unul era pentru campania "Pirateria daunează grav libertății", altul pentru oferta promoționala de la Vodafone.

Campania susținută de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (http://www.youtube.com/watch?v=zFixUP_aDgU) este difuzată la tv din 2008, dar în 2009 eu nu am văzut-o decât pe posturile Etno si Otv. Nu am înteles de ce pe posturile cu audiențe mari acest spot nu rulează. Oare nu acele posturi ar trebui să promoveze acest gen de spot? Audiența filmelor nu ar fi mai mare dacă acestea nu ar fi luate de pe DC? La această iîntrebare nu vom primi răspuns decât atunci când chiar va încerca cineva să combată pirateria și legile privitoare la ea se vor pune în aplicare.

Spot-ul la Vodafone (http://www.youtube.com/watch?v=vuF6SMOi4Ic) îi are ca protagoniști pe Răzvan și pe Puya. Despre mesajul acestui spot nu pot spune că încurajază pirateria, dar cu siguranță nu o combate. El a fost, și cred că mai este, difuzat pe toate posturile de televiziune. Este un spot bine realizat (așa cum sunt toate spot-urile Vodafone din această campanie), dar cuvintele "aș fi putut să dau bani pe el..." nu schimbă situația reală.Un album a fost piratat. Oare și în acest caz funcționeaza proverbul "Adevarul spus e pe jumătate iertat."?

Dacă mass media ar promova mai mult ideea "NU PIRATERIEI!", poate că atitudinea noastră față de acest fenomen ar fi alta. Sau poate nu ar trebui să așteptăm întodeauna ca schimbarea să vină din exterior și să facem noi primul pas spre diminuarea pirateriei. Am putea începe prin a merge mai des la cinematograf...